Nasterea sotiei te duce intr-un taram magic al existentei tale, dar, din cand in cand, vei fi nevoit sa treci granita si sa te implici intr-un sistem ticalos si murdar, ridicat pe temelii foarte solide.
VESTEA
Am aflat ca sotia e insarcinata anul trecut, exact pe doi octombrie. Era sambata, ea se trezise dis-de-dimineata sa-mi scrie un email, conform unui obicei pe care-l aveam amandoi de ceva vreme. Si un obicei care are rostul lui, zic eu.
Atunci cand sentimentul navaleste, omului ii este greu sa expuna “in direct”, fata in fata cu cel iubit, adevarata dimensiune a simtirilor sale. Luase pe ascuns un test de sarcina, il facuse cu cateva zile inainte si incercase sa doarma cu gandul la surpriza pe care avea sa mi-o faca. Dimineata am simtit o energie neobisnuita in ea, dar nu ma gandeam ca e alimentata de emotie. Apoi, pentru prima data in povestea noastra in doi, ea m-a rugat sa deschid laptopul. De obicei, ma sfatuia sa-l opresc.
Vad un mail de la ea, in care imi spune ca nu mai are somn de trei zile. Apoi, in loc sa imi spuna cauza, face o pauza de tensiune in care rataceste prin amintirile frumoase ale relatiei noastre. Imi spune ca sunt primul caruia i-a spus ca il iubeste. Simteam asta, dar e minunat sa ti se spuna. Ma emotionasera randurile acestea, dar socul statea in ultima fraza: “Cineva acolo sus te iubeste si pe tine la fel de mult cat ma iubeste si pe mine pentru ca s-ar putea ca la varsta de 26 ani sa iti faca un mare cadou. Sunt convinsa ca te vei descurca de minune cu ce iti voi oferi eu pentru ca peste foarte putin timp vei deveni cel mai bun tatic din lume”.
Ultimele 12 cuvinte erau scrise cu opt cred, oricum o dimensiune foarte mica. Le-am recitit, de parca repetitia ar fi marit dimensiunea, si abia apoi le-am inteles. Ea era de fata cand citeam, varata sub plapuma si, cred, cu piciorul batand agitat si nerabdator.
La inceput am fost un mut zambitor. Un colos (am vreo 95 de kilograme) inert, cu ochii atintiti pe un ecran de pe care nu mai citeam nimic. Abia peste cateva secunde mi-am dat seama ca tot ceea ce voiam sa fac in momentul acela era sa o iau in brate si sa-i spun ca o iubesc si ca il iubesc si pe soricelul care se dezvolta cat timp noi ne imbratisam.
SARCINA
Asa a inceput totul. Au trecut cateva saptamani pana sa le spunem parintilor mei si ei, timp in care am fost pentru prima data la doctor. Am intrebat dentista, care are doi copii, cu cine a nascut si am ales acelasi doctor, unul de la Spitalul Municipal, cel de la Eroilor. Am cautat detalii despre el pe internet, pareri ale mamicilor care au nascut si cu greu gaseam “recenzii” negative. Nu erau toate de bine. In general, impresia era aceasta: un tip cam grabit, dar grijuliu si bun profesionist.
Cred ca, in momentul acesta, cel mai mult ai nevoie de incredere. Sa ai tu siguranta ca doctorul tau nu incurca hartiile, ca stie ce vorbeste si ce medicamente prezice la nevoie. Doctorul avea cabinet si la o clinica privata, unde am si fost la primul control. Iubita mea era toata o emotie, eu eram nerabdator ca el sa ne confirme ce ne aratase testul de sarcina. In toata emotia aceea, a fost un moment de umor involuntar din partea doctorului care m-a relaxat si distrat foarte rapid. Vazand-o pe iubita mea ca se codeste si ii e frica de consult, i-auzi fraza de linistire. Cu un ton calm, linistit, dar totusi clar si sigur, doctorul asigura: “Stati linistita, am cel mai fin deget din lume!”. Abia m-am abtinut din ras. Simteam cum imi urca sangele in pometi, cred ca eram rosu ca marul, dar bine ca stateam cu spatele.
Dupa parerea celui mai fin deget din lume, aveam un copil care se dezvolta normal. M-am suparat cand ne-a intrebat daca vrem sa-l tinem, de parca nu vazuse pe fetele noastre cat de fericiti eram cand ne-a anuntat. Ma rog, omul a zis ca are cel mai fin deget, nu ca este cel mai fin observator al mintii umane. Ne-a chemat la el peste cateva saptamani, dar nu la clinica, ci la spitalul Municipal.
Atunci le-am spus tuturor. Iubita mea are trei frati, toti mai mari, dar copilul nostru avea sa fie abia al doilea nepot pentru parintii ei. Asa ca va imaginati fetele lor. Tata, prin telefon, se gandea deja ca isi doreste o nepotica. Faptul ca nu a avut o fiica fusese marele regret al vietii lui. Dupa ce s-a nascut fratele meu, au trecut aproape opt ani pana mama a ramas insarcinata. Erau siguri ca e fata, tata era mare cunoscator de burti de gravide si parerea lui de expert a fost: e fetita. Cand m-am nascut, s-a nimerit de serviciu (lucra in armata, oamenii astia nu prea stiu de schimb de tura sau de zi libera luata fara programare).
L-au sunat de la spital ca “aveti un baietel sanatos, are cinci kilograme”. De la mama stiu ca reactia lui a fost ceva de genul “sa-l bagati inapoi”, se pare ca a folosit exact aceste cuvinte. Oricum, kilogramele de la nastere ma faceau genul de copil care poate iesi, dar nu si intra la loc. Asa ca pana la urma, grasut cum eram, avea sa ma placa. L-am anuntat si pe frate-miu. El avea deja doi copii la vremea aia, stia cu ce se mananca treaba, incepuse sa imi vorbeasca deja de ecografii si poftele nevestei lui.
Prima pofta a iubitei mele a fost varza murata, semn “ca face baiat”, asa cum a spus cu multa siguranta mama ei. Tin minte ca am ras de pofta ei asa cum am ras si de mine, in timp ce citeam pe varza murata ambalata de la Mega Image ce contine (ma refer la conservanti). A mancat varza, apoi i se nazarise pe sorici. Aici a intrat in actiune tatal ei, care s-a dus la macelarie si i-a adus niste sorici asa proaspeti incat se topeau in gura. I-a taiat bucati mici-mici si i-a devorat rapid. Probabil va ganditi deja la un mastodont de femeie, insa trebuie sa va spun ca poftele acestea salasluiau intr-un corp de vreo 45 de kilograme.
Am fost si la prima ecografie. Aceasta este o ecografie vaginala, urmatoarele aveau sa fie abdominale. Ca sa nu platim la receptie, am platit 50 de lei in cabinet (ne facuse doctorul instructajul). E singura ecografie la care eu nu am intrat. Am aflat ca tipa, doctorita, se purtase cam urat, totul fusese pe graba, fara explicatii. Din nou, totul in regula.
A urmat apoi partea cea mai grea. Iubita mea isi construise o imagine feerica despre nastere. Si asta deoarece colegele, prietenele, rudele ei care nascusera insistasera pe momentele placute, pe schimbarile si starile frumoase pe care ti le ofera o sarcina. Numai ca, indeosebi in lunile doi si trei, zilele placute le puteai numara in baza cinci, si nu exagerez deloc cand spun asta.
Greturi, depresii, ameteli groaznice, dureri de cap si de burta, lipsa poftei de mancare, chiar sila de mancare. Toate acestea apareau mai multe deodata, luand de multe ori forme si expresii ingrijoratoare. E greu sa o intelegi in aceste momente. Te gandesti la situatie si nu poti sa nu te intrebi: “Cum de gandeste atat de negativ cand stie ca trece prin cea mai grozava experienta din viata?”. A fost greu sa trec peste indignare, dar cred ca important a fost ca mi-am pastrat calmul si ca ea m-a simtit mereu alaturi, implicat.
A fost perioada in care am citit o gramada de lucruri de pe internet. Am aflat ca perioada e una critica si ca starile ei sunt greu de inteles, dar explicabile medical. Aceasta mi-a creat un scop: fac ce spune la carte, ca mai e un pic si trece. Si, desi acest “un pic” a capatat proportii – ca sa folosesc terminologie de sarcina -, uite ca din luna a patra totul a intrat in normal. Tot in acest timp am facut analize, atat eu (sumare), cat si ea (destul de amanuntite).
Intre timp a avut loc si cel mai frumos moment al sarcinii, chiar mai frumos decat clipa primirii vestii. Se intampla cam la trei luni, cand am mers din nou la doctor. De aceasta data, pentru o ecografie abdominala, in urma careia urma sa aflam sexul copilului. Aici am luat o decizie inteleapta, zic eu. E un moment prea frumos pentru a-l trai pe fuga si pe spaga, prin vreun cabinet de stat. Asa ca am mers la clinica privata, am dat 300 de lei, dar doctorul ne-a aratat frumos “gogosica” si un copil care, poate nu o sa credeti, ne facea cu mana. Asadar, era fetita. De atunci, ne-am gandit sa-i spunem Ana. Daca era baiat, cred ca s-ar fi numit Andrei. Eu nu aveam nicio preferinta, dar restul familiei isi dorea o fetita.
Au urmat tot felul de analize de sarcina, astfel incat cam o data la doua saptamani eram fie la spital, fie la clinica. Ideea e ca la spital vii cand ti se spune (in cazul nostru dimineata devreme, trebuia sa ne trezim la o ora la care pana si cocosul sforaie), iar la clinica privata cand vrei. A mai fost o ecografie la patru luni, in care s-a vazut mai bine gogosica, dar si trasaturi ale fetei. Mamicuta era deja mandra ca are barbia ei si amandoi eram amuzati ca, la ecografie, tot scotea limba, de parca urmarea sa prinda cu ea niste bule din jurul ei.
Din nou atmosfera relaxata, cu ecograful pus pe glume si foarte comunicativ. Ne-a aratat cum ii bate inima, ne-a numarat degetelele, ne-a aratat unde este capul. Nu a trecut mult dupa ecografie si a inceput sa bata in burta. Erau momente in care impingea cu mainile si picioarele atat de tare, incat burtica mamei lua forme foarte ciudate, de parca cineva incearca sa o strapunga cu o andrea de dinauntru.
Incepuse sa sughite, o tinea minute in sir. Mamica isi schimbase total starea de spirit. Ba chiar, uneori radea prea mult, mult prea mult. Avea o pofta nebuna sa ma sperie si sa rade de mine. Radea si cand ma loveam. Dar, vazand-o razand, durerea imi trecea repede si nu ma puteam abtine si zambeam si eu. Incepuse sa manance, in unele momente chiar mai mult decat mine. Ieseam cat de des puteam in parc, jucam tot felul de jocuri si ii facea tare bine sa ma bata la ele. Nu o lasam, dar in perioada aceea norocul si inspiratia au fost de partea ei la rummy si scrabble, poate si pentru ca eu jucam singur si ele doua.
E greu sa rezumi noua luni in cateva pagini. E imposibil sa spui totul: cate griji si cate clipe frumoase ai avut si ai trait, cate zeci de pagini ai citit pe internet si prin tot soiul de carti. Pentru barbat, cred ca este un drum in orb. Trebuie sa pipai traseul pentru a gasi calea cea buna si, intr-un final, destinatia. Si, cand spun acestea, ma refer ca trebuie sa inveti sa iti cunosti partenera fara sa o intrebi ce are. De multe ori nu-ti va spune, de alte ori nu va stii sa-ti spuna, alteori nu are chef. Nu am reusit sa o inteleg mereu, uneori m-am enervat si, chiar daca nu am rabufnit, cred ca ea a simtit. Si, in acele momente, eu ma simteam prost si vedeam ca nu am cum sa indrept. Dar invatam si stiam cum sa ma comport data viitoare cand traversa o stare proasta. Nu o intreba ce are. Daca e ceva grav, iti va spune ea. Incearca sa nu fii curios, tine-o in brate, las-o sa-si revina si-ti va explica totul.
NASTEREA
In luna a opta, la ultima ecografie (cred ca in total au fost vreo 6), pe care am facut-o la spital, cu un medic arab simpatic, dar cam brutal in miscari, cu obisnuita hartie de 50 de lei la noi, am aflat ca are sarcina pelviana. Adica bebelusul nu s-a intors cu capul in jos, pentru ca sotia sa nasca normal. Culmea e ca intr-un final o convinsesem sa nasca normal. Insa ecografia arata ca cea mai sigura metoda e cezariana. Si asa am decis. Pana atunci, data probabila a nasterii era 08 iunie, exact ziua mea (nu premeditasem conceptia astfel, pur si simplu s-a nimerit).
Insa, cand ne-a planificat, doctorul a zis ca pe 6 iunie e mai liber, sa venim de dimineata.
Mi-am luat concediu. E bine sa stii urmatoarele. E dreptul tau sa iti iei cinci zile libere (nu se scad din zile de concediu anual, se adauga) si ai dreptul la inca zece zile, daca ai facut un curs de puericultura. La el, inveti sa iti cresti copilul. Ma rog, sa il tii, sa il schimbi, sa-i tii biberonul, sa il imbraci. Poti sa-l faci, e chiar indicat, sau poti pur si simplu sa-i ceri ajutorul doctorului de familie.
Descarci o adeverinta tip de pe internet (eu am gasit-o pe scribd.com cautand adeverinta puericultura) si o duci la doctorul de familie sa iti puna o parafa. Cu actul acesta, mergi la serviciu si ai cele 10 zile asigurate.
Pe 6 iunie am venit, cu halat si papucei, de dimineata, la spitalul Municipal. Parintii ei, cu mine, nu a fost chip sa-i las acasa. Intra graviduta in cabinet, se imbraca in halat, iese emotionata si ne duce la etajul cinci, unde avea sa nasca. Dar, desi planificata dimineata, avea de asteptat. Femeile care nasteau normal erau la inaintare, unele se si prefaceau ca vor naste, doar-doar le iau doctorii si scapa mai devreme de ziua cea mai lunga si cea mai grea.
Odata dusa in salon, singura calea in care ma puteam apropia de ea era mituind o asistenta cu 10 lei pentru a primi un halat. Dupa prima vizita (oricum nu te lasa mai mult de 10-15 minute), am lasat halatul de unde l-am luat. Cand am vrut sa intru din nou, a trebuit sa dau alti zece lei. Apoi am tinut halatul si am mai intrat de cateva ori, pe “gratis”. Venise pranzul si doctorul nu isi vedea capul de celelalte gravide. Mai erau si alti doctori spagari care isi bagau pilele in fata, in sala de nasteri. Eram scarbit de lucrurile acestea, care se vedeau fara probleme. Pe holuri, mama unei fete care nastea dupa ce venise la spital de urgenta spunea ca doctorul i-a cerut 1000 de lei de la obraz. “Daca nu ii dadeam, cred ca nici nu se atingea de ea”, spunea ea. Afli multe pe coridoarele acelea. Gasesti femei care au sarcina toxica si stau de luni intregi in spital, ca si cele tinute sub observatie deoarece analizele nu le-au iesit tocmai bine lor sau bebelusilor din burta.
Timpul trecea, trecusera deja aproape 24 de ore de cand mamicuta nu mancase (in ziua in care nasti prin cezariana nu trebuie sa mananci; o gravida care a uitat sau nu a stiut si a mancat a trebuit sa astepte ore in sir). Sala de operatii nu se mai elibera, eu epuizasem buzunarul in care tineam banii rugand asistentele si asistenta-sefa sa aiba grija de ea. L-am sunat pe doctor de trei ori, a treia oara si-a iesit din fire si a inceput sa tipe la mine. I-am spus sa incerce sa se puna in locul meu: venisem sa nastem de la 8 dimineata si era deja sase seara. A plecat pe holuri, boscorodind ceva de “p…a ma-sii”.
La 18:20 am aflat ca a nascut. Stiam ca intrase in operatie atunci cand, cu halatul “arestat”, vazusem patul ei gol. A iesit moasa, o femeie tanara si zdravana. Ei i-am dat 50 de lei, in schimbul anuntului ca am o fetita sanatoasa, de 3,1 kilograme si ca mama va iesi in curand din operatie. Au scos-o doi brancardieri pusi pe glume, eu pariez ca erau si usor bauti. Fiecare a primit cate 10 lei (schimbasem la restaurant), de aceasta data pentru cate o strangere de mana si ragazul pentru un sarut scurt.
Doctorului ii dadusem din timp 250 lei pentru anestezist. Nu stiu de ce, dar atat eu, cat si iubita mea, eram convinsi ca doctorul nu va accepta spaga pentru el. Am pastrat insa 500 lei in buzunar. Auzisem de oameni care au dat intre 400 si 1000 de lei. Cand a iesit el din sala, mi-a spus ce si cum, m-a felicitat si, vazand ca eu nu am nicio reactie, m-a intrebat cum ma simt. Atunci cand un doctor ginecolog intreaba barbatul, tatal cum se simte e un semn clar ca trebuie sa te simti. Imi era ciuda de amanarea de aproape 12 ore intre sosire si nastere, de dezamagirea sa aflu ca si el e spagar si i-am indesat in buzunar trei milioane. Doar trei. A fost singura mea cale de a lupta cu sistemul. Nedand nimic, ma gandeam ca risc enorm, doctorul o supravegheaza in continuare, pana la externare.
Am trimis mesaje cunoscutilor pana am ramas fara baterie. Unii ma sunau inapoi, eu as fi preferat sa fie numai mesaje. L-am inchis intr-un final si am mers sa vad fetita. Ma asteptam sa vad un ghemotoc rosu ca racul si uratel, insa nu a fost asa. Ochii mi-au cazut prima data pe buzele foarte umflate si pe fata alba si clara. Tot corpul e usor umflat, aspect care avea sa dispara dupa primele ore. Intr-o camera cu plansete de jur imprejur, ea nu plangea. Asistenta i-a ingrijit buricul, eu mi-am jucat rolul si am plecat.
IN SPITAL
In seara aceea nu am mai putut intra la mamicuta. Mi-a spus doctorul ce sa-i aduc. El mi-a zis ciorba taraneasca, asistenta mi-a zis supa, eu i-am adus supa, doctorul m-a bestelit. Noaptea cu greu am inchis ochii. Eram bucuros, dar in acelasi timp ingrijorat. A doua zi am gasit-o intr-o stare pe care nu mi-o imaginam. Era in salon cu inca trei fete, toate abia daca puteau merge (toate nascusera prin cezariana), un drum de 7-8 metri de la pat pana la baie era un exercitiu extraordinar de vointa.
Unele asistente nu prea aveau grija de ele, desi isi primeau banii de la noi, tatii. I-am adus cafea fara zahar de la automat, unii doctori recomanda sa ii pui si putin coniac in ea. Durerea disparea cateva momente, apoi iar aparea. Trebuia sa o si alapteze pe fetita. Stateam de dimineata pana seara, intr-o zi a venit si nasa cu cerceii pentru fetita. Mi-a placut sa o vad si pe ea emotionata si fericita, iar vizita i-a facut bine si mamicutei. Fetita nu a plans mai deloc in spital. Noaptea, cand ceilalti copii din salon plangeau (doi dintre ei faceau un adevarat spectacol acustic), ea isi punea o manuta pe ureche si incerca sa doarma. S-a obisnuit repede cu suzeta, cea care avea sa devina cea mai buna prietena a ei.
Luni a nascut, iar miercuri am mers sa fac certificatul de nastere. Cum nu suntem casatoriti, a fost nevoie la spital atat de declaratia mea, cat si a mamicutei. I-am dat 10 lei celei de la registratura pentru a merge in cabinet si inca 10 lei pentru a-mi da o cerere, pe care altfel ar fi trebuit sa o iau de la primarie.
Dupa ce mamicuta a fost de acord ca fetita sa poarte numele meu, am mers la primarie cu adeverinta, copii dupa certificatul de nastere al mamicii si al meu, plus buletinele. Certificatul fetitei mi-a fost eliberat in cateva minute. Regula e sa mergi la primaria sectorului in care se afla spitalul (eu am mers la sectorul 5, deoarece Spitalul Municipal se afla in acesta). Un tatic roman, casatorit cu o malaezianca care impartea salonul cu iubita mea, a avut o idee amuzanta: a fotografiat toti copiii din salon (de parca el era asiaticul), le-a notat numele si ne-a spus si de ce: ca ei sa se intalneasca mai tarziu, la 18 ani zicea el.
ACASA
Joi le-am luat acasa pe fete. Era o zi calduroasă, dar batea destul de tare vantul 
si cateo picatura mai ateriza din cand in cand. Am tras masina cat mai aproape de usa de iesire. Cred ca a fost cel mai greu drum al soferiei mele. Rar am bagat viteza a patra, desi cred ca nu prea aveam turatie pentru ea. Ocoleam orice gropita, cu gandul la operatia mamicii si la somnul bebelusului. Lasam toata lumea in fata, de frica claxoanelor.
Tineam de volan cu forta cu care apuci de un pom ca sa il scuturi.
Acasa ne astepta “patutul vesel”. Il luasem din timp. Mamica se putea lafai in pat, insa durerile erau inca mari. Au urmat doua saptamani grele, in care, din fericire, am fost liber. Am invatat sa o tin in brate, sa o schimb atunci cand mamica nu putea, dar si cand putea, dar simteam eu ca este istovita. Tin minte si pastrez si acum imaginea unghilor vinetii si a mainilor zbarcite ale fetitei, care se cojeau mereu. Acum, cand ea are patru luni, mi se pare ca mainile ei de bebelus sunt mari, grase si frumoase.
De prima data cand am vazut-o pe cea mica, mi s-a parut ca e pur si simplu o parte din mine. Ca nu as mai fi complet fara ea. Ca as fi olog, ciung, orb si surd fara ea. Sentimentul e mult mai puternic decat cel pe care ti-l imaginezi inainte de nastere.
Colicile i-au dat tarcoale doar cateva zile, desi eu cred ca nici nu a avut. Pediatru ii gasisem intreband doctorul de familie. Pediatrul s-a oferit sa vina sa ne viziteze la domiciliu, eu i-am spus ca nu e nevoie. Cabinetul e aproape, mergem noi cu “Furia alba”, numele Daciei noastre. Anei ii place Dacia, cred ca pentru ca o leagana bine. Adoarme rapid in ea.
Am scos-o la aer din primele zile si copilul s-a dezvoltat frumos. Am fost si in primul concediu, la Olanesti. Avea doar trei luni. Inainte de concediu a fost botezul, in august. A stat treaza pana la plecarea ultimului invitat, pe la doua-trei noaptea. La trei luni a inceput sa bea suc de mere, la inceput strambandu-se, apoi cu mult drag. Apoi a trecut pe suc de portocale, de la patru luni a intrat in meniu si supa. Dimineata se trezeste voiosa, gangane, la pranz ma suna mamicuta si mi-o da la telefon. Imi aude vocea si vorbeste si ea, in limba ei. De fiecare data cred ca imi zice sa vin acasa. De multe ori, rade cand vin. Alteori, o gasesc dormind. Multe haine i-au ramas mici. E asa trist sa le pui deoparte pe cele mici, mai ales cele frumoase. Pe unele le-a purtat doar de doua ori. A primit enorm de multe haine, de la alti copii, de la prietenii nostri, de la nasi. Noi cred ca i-am cumparat zece hainute, atat.
Acum, in timp ce scriu, ea ofteaza in patut si zgaraie cu manuta marginea patului. Probabil viseaza. Daca se trezeste, mami o ia langa ea, o tine foarte aproape, incat fetita sa-i simta respiratia, si adoarme la loc. De multe ori, doarme intreaga noapte. Pentru ca dimineata sa ne rada din nou. Cel mai bun matinal. Netelevizat.
Vezi si:
Experienta unei femei la aflarea vestii ca va deveni mama. Sfaturi subiective
Daca iti plac articolele noastre si vrei sa ne fii alaturi si pe Facebook, te asteptam sa te alaturi comunitatii printr-un Like:
